Şi am fost să mă văd cu doctorii, să-mi scoată ce a mai rămas prin mine, adică aţele, urmând ca de azi să încep regimul, impus de data asta de doctor. Aia n-am voie, aia ar fi bine să nu, cealaltă n-o pot mânca şi aşa ajung să consum doar compoturi, carne de pui, ceai, nişte fructe şi legume, supă şi altceva cam nimic. Cât timp eram în spital, înainte să intru la abator, visam eu că ies şi bag o ciocolata, un RedBull, un fistic sau o alună, apoi m-a liniştit doctorul cândva şi mi-a zis că astea le mai văd în reviste în următoarele 2 luni. Totuşi, bonus că am fost cuminte, după 2-3 săptămâni aş avea voie o pătrăţica de ciocolată. Şi cu restu’ ce-oi face?

Ultima mea vacanţă de prin spitale a început sâmbăta trecută, pe la un 9 seara când m-a luat o durere de stomac care nu m-a lăsat următoarele … zile. Am fost de am mâncat o shaorma, ajung acasă … şi mă gândesc ce să beau după alune: RedBull sau sucul ăla ciudat la care îmi scapă numele (dar era cu ceva zeamă de seminţe de cânepa şi era făcut în Austria, luat de la SelGros) şi până m-am gândit eu m-au luat durerile de stomac. Aici s-a terminat cu şmecheria. De la 9 şi până pe la 11 jumate m-a durut de am crezut că mi-l smulge cineva. Poate ar fi fost mai bine aşa. Am încercat cu pastile – nu a mers, am încercat cu ceai – nimic. Soluţia finală: la urgenţe la spital. Am zis un “brb” pe messenger şi am plecat, mă gândeam că revin repede. Ţeapă, normal, ca să nu zic “mare muie”.

Câţiva kilometri mai încolo eram deja la spitalul Pantelimon (pe bunicu’ îl mai chema aşa) la urgenţe. Nu era aşa rău, erau doar nişte ciudaţi pe coridor şi în rest medicii erau calumea. În special asistenta aia brunetă şi subţirică. Păcat că tot chiţăia pe acolo cu telefonu’ în mână de trimitea şi primea mesaje. Nu ştia cum să-mi ceară numaru’, zic eu, şi m-a întrebat doar ce fac, de parcă nu era evident. O alta a venit şi mi-a dat urgent o injecţie şi m-a pus la păstrare pe un pat, poate mi-o trece. Între timp ei îşi vedeau de ale lor, un tip se juca ceva pe net, vreun joculeţ de pe miniclip, şi restu’ erau cu glumiţe d-astea de spatele blocului. Noaptea mi-am continuat-o într-un alt salon, asteptând … nu ştiu exact ce anume, dar a durat până pe la 6-7 dimineaţa. Atunci s-au adunat vreo 5 doctori, s-au uitat la mine şi mi-au spus că “OPERAŢIE!”.

Dacă era de operaţie atunci normal că trebuiau să mă interneze. Na, aşa a şi fost. Pe la 8 şi ceva eram internat în spitalul PTM. Încă nu am ajuns în salon, nu ştiam ce mă aşteaptă. Am observat că ăştia au foarte revoluţionat ideea de brancardier, ăla care trebuia să mă care în salon, că el îmi ducea doar foile şi m-a întrebat dacă pot cumva să merg 1 etaj pe scări, să nu mai stăm după lift. Aici se cam termină povestea cu spitalul PTM, că nu mai vreau să-mi aduc aminte de salonul ăla jegos şi infect, că la mine pe balcon e mai curat decât era acolo. Când mi-a zis şi doctoru’ Bălălău că el vrea să mă taie pe burtă (nu mult, cam jumate) luni sau marţi chiar m-am hotărât să plec. Şi am plecat, “pe propria răspundere, contrar indicaţiilor medicului”, parcă.

După distracţia de la PTM m-am dus la Spitalul Militar, aici parcă era altă treabă făţă de jegul de dinainte. N-am ce să povestesc mai multe de pe aici decât despre injecţii, somn, perfuzii şi analize. Trebuia să fiu operat luni, nu s-a putut şi m-au băgat marţi la abator. Luni dimineaţa îmi venise şi un coleg de salon, el după câteva ore era deja operat, a încercat să o dea la întors, să mă bage pe mine înainte, da’ tot l-au tăiat pe el înainte.

Marţi mi-a venit şi mie rândul să intru la abator. Ţin minte că pe la 10 mi-am luat pijamaua de duminică, m-am pus în pat, m-am uitat vreo 10 minute la În Gura Presei, că aveam un tv care mergea doar pe Antena 1 (“Vino să vezi!”, “… ştiri ca-n viaţă” – morţii voştri de proşti cu promourile voastre de căcăt) şi m-am culcat, că trebuia să fiu odihnit pentru operaţie, nu? După vreo 2 ore m-a şi chemat o tanti în sala de operaţie. Nici măcar nu eram speriat, n-am stat să o dau la întors, “haideţi ca putem rezolva şi altcumva, nu e nevoie să faceţi asta”, m-a dus undeva, m-a pus să mă dezbrac, a zis că şosetele pot să le las şi am rămas în pula goala, cu şosetele în picioare şi o prelată pe mine. Prelată care cică era halat, în fine. Noroc că mi-a dat nişte pungi să mi le trag pe … picioare, bă nebunilor, că eram încălţat cu nişte şosete albe. Partea deosebit de mişto a fost că m-au adormit repede … şi bine. A dat anestezistu’ 2 ture pe lângă mine şi am rămas doar cu intenţia de a-l întreba dacă ce-mi bagă în venă e anestezicul, că până să zic ceva mi s-a rupt filmul vreo 3 ore. Când a început să ruleze iar rola, vag oricum, aveam ceva plastice în gură şi cineva pe lângă mine cu care am vorbit: – Mai durează mult!? – Păi deja e gata operaţia. Eram puţin ameţit, am deschis eu ochii da’ nu se vedea nimic acolo pe unde mă uitam eu. Poate că nici n-am reuşit să-i deschid, nu ştiu.

După operaţie a fost bine: somn şi durere. Ştiu că după ce am dormit una bună mi-am întrebat colegul de salon dacă e dimineaţă deja, cică nu era, abia se făcuse seară. Cred că nici el nu ştia bine. Durere după operaţie n-ar fi fost aşa multă daca nu atârnau un furtun şi o pungă (drena) de mine, că asta mă încurca rău de tot. Nu puteam să stau decât ca mortul, pe spate. Să nu mai spun că simţeam că mă cac pe mine de durere de fiecare cand trebuia să mă ridic din pat şi mă încordam şi durea toată vrăjeala asta cu furtunul. A fost un şoc şi când mi l-au scos, că n-a fost prea plăcut.

… în rest bănuiesc că nu vrea nimeni să ştie mai mult despre injecţii în buci, vene umflate şi tăieturi pe burtă, nu?

Încă nu sunt sigur de ce am scris rândurile de mai sus. De ce?